ASCOR- o asociație mereu în mișcare

ASCOR o asociație mereu în mișcare

     Postmodernitatea e o epocă a oamenilor duhovniceşti, paradoxal, deşi, în mod ideologic, ea este epoca nihilismului, care ne prevesteşte pervertirea ontologică iremediabilă. Pentru că postmodernitatea e un PREA MULT căruia îi poţi face faţă doar dacă ai fundament teologic durabil şi o viaţă ascetico-mistică la parametri mari.Lumea noastră?! Este plină de Milioane de ştiri, tot atâtea drame, tot atâtea încercări de demolare a liniştii personale. Fluxuri continue de imagini, de frici, de panici, de năstruşnicii fără minte. O atmosferă sofocată de stimuli, de tentaţii, de abisuri. Ca să te simţi bine în lumea asta cât de cât trebuie să fii un om profund şi un om ascetic plin de mult har.Trebuie să ştii cine eşti, ce trebuie să faci, unde mergi!!!!

     Dacă nu Îl ai pe Dumnezeu în tine şi nu Îl simţi pretutindeni înnebuneşti. Nu poţi să faci faţă sufocantelor tentaţii dacă nu au debuşeul rugăciunii, al slujbelor, al Sfintelor Taine, al întâlnirilor duhovniceşti cu adevărat reconfortante. În lumea noastră simţi cel mai acut că omul nu trăieşte doar cu pâine, cu pizza, cu bere şi cu filme, ci mai are nevoie de dragoste, de pace interioară, de împlinire interioară, de prietenie, de veşnicie. O lume fără veşnicie e o lume mânată de la spate de moarte. E un balon în derivă…

      Substanţa ideatică a postmodernităţii e să facem varză călită din toate cunoştinţele, moralele, religiose, păgâne. Să le punem la un loc. Să facem din ele carcalete…Dacă vrei să distingi, să observi legăturile interioare, să te înamorezi de liniştea unei privelişti, atunci postmodernitatea îţi aduce aminte, îţi reaminteşte că trebuie să iei locul de muncă al celui de lângă tine, că mai bine e să moară mama lui decât să plângă a ta 20 de zile încheiate. Şi românii s-au învăţat repede cu lupismul (comunismul ne învăţase deja cu aceea, că e bine să torni, să minţi şi să furi…dacă nu eşti prins) şi îşi vând tot ce au, ce mai au pentru ca „să le fie bine”. Însă cum să îţi fie bine când mori, când te sinucizi duhovniceşte, când consideri că sunt mai buni banii decât relaţia cu o persoană şi pacea harului o dai pe o nălucă de întâietate socială?. Cum să îţi fie bine când te dezumanizezi?.Cum să îţi fie bine când devii canalie, o biată piele întinsă pe rânjet? Însă aşa e postmodernitatea noastră: fără Dumnezeu, fără valori, fără lucruri care nu se fac…ci ea încearcă să vadă, pas cu pas, până unde se poate scufunda.

       Scârbosul, orgiasticul, criminalul, abominabilul se împletesc în mod insaţiabil în ciorba vieţii noastre. Diferenţele calitative dintre oameni mi s-au părut dintotdeauna definitorii pentru o societate. Stăm unii lângă alţii, credincioşi şi necredinicioşi, muncitori în zi de sărbătoare sau slujitori ai sărbătorii, dar diferenţele se răzbună pe noi. Ce nu mai facem, ce uităm să facem…ne aduc un minus de linişte, de culoare, de împăcare. Pe de o parte zicem: să avem toate cele necesare, să nu ne lipsească nimic, să facem şi economii…iar, pe de altă parte, pe cât ne îngrăşăm la buget şi la economii devenim tot mai slabi la nervi, la ispite şi la suflet. Iar postmodernitatea, care ne cumpără cu coca-cola şi cu plasme, cu vacanţe exotice şi cu şouri erotice, tot ea ne şubrezeşte sănătatea, somnul, timpul. Cum poţi să rezişti uraganului, acestui spirit al epocii? Prin a-ţi recâştiga rădăcinile ortodoxe, care te fac să fii un munte. Şi cea care te face un munte e viaţa teologică şi ascetică şi mistică şi eshatologică a Bisericii. Teologia salvează România! Teologia ortodoxă salvează orice ţară şi orice om…de prăpăstioasele alegeri proaste, fără Dumnezeu. Dacă ai teologie la bază, mai întâi de toate, îţi iese bine şi literatura şi matematica şi istoria şi tehnologia şi politica şi munca…pentru că teologia e liniştea pe care se clădeşte, e fundamentul solid pe care se zideşte o persoană, împreună cu Dumnezeu.  Iar postmodernitatea are, ca şi epocile anterioare, o singură duşmancă de moarte: viaţa ortodoxă. Da, viaţa ortodoxă, adânc teologică şi liturgică, adânc experenţială, adânc şi real transformatoare e forţa interioară a oricărui progres social real. Ca să faci ceva temeinic trebuie să te ai, să te stăpâneşti. Dacă te stăpâneşti poţi apoi să ctitoreşti. Dacă sexul, ţigara, drogul, băutura sunt mai puternice decât tine eşti un rob dus de nas, robul ideologic al postmodernităţii, care inventează pentru tine tot mai multe laţuri în care tu cazi ca prostul. Adică de unul singur… Şi pentru ca să dejoci, în fiinţa ta, ideile şi patimile şi planurile de viaţă neconforme cu liniştea conştiinţei trebuie să fii creștin adevărat, atât de practică, încât pentru orice rând scris, pentru dus la pâine, pentru făcut baie, pentru făcut studii, pentru toate lucrurile…ai nevoie de teologie. Cum lupt cu patimile, cum mă nevoiesc, care e credinţa Bisericii, ce trebuie să fac, cum trebuie să vorbesc, ce trebuie să scriu, ce semnificaţii au toate  cele create de Dumneze???. Înseamnă teologie să fiu cu Dumnezeul meu şi să învăţ de la El, în toată vremea, ce vrea să mă înveţe. Şi astfel tot ceea ce există e pentru mine o discuţie teologică.

        Pentru că tot ceea ce există, tot ceea ce pot citi, tot ceea ce pot înţelege poate fi înţeles din prisma vieţii teologice, a relaţiei noastre cu Dumnezeu. aşa că postmodernitatea are nevoie de Creștini Ortodocși Adevărați ca să-i reziste şi tot de ei are nevoie.

         Poate vă întrebaţi ce este A.S.C.O.R. şi cu ce se ocupă.!!!!

         ASCOR este o asociație non profit, bazată pe voluntariat, o organizație de tineri pentru tineri. Scopul asociaţiei este promovarea credinţei creştine şi a spiritualităţii ortodoxe, în mediile universitar. A.S.C.O.R. urmăreşte, apărarea drepturilor tinerilor şi conştientizarea îndatoririlor acestora pe care le au faţă de Biserică, neam şi familie. Obiectul de activitate propus constă în implicarea în viaţa pastoral misionară a parohiilor, încurajarea dialogului între credinţă şi cultură, promovarea valorilor moralei creştine şi desfăşurarea de diverse activităţi filantropice.

          Mijloacele prin care A.S.C.O.R. vrea să-și atingă aceste scopuri sunt: organizarea de tabere creştine, pelerinaje, conferinţe, editarea de reviste, editare de cărţi, pliante, broşuri şi alte materiale informative, diverse activităţi de voluntariat, activităţi de mass-media, realizarea de programe proprii şi colaborări cu instituţii educaţionale şi diverse O.N.G.-uri.

           Nu întreba ce face ASCOR pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru tânăra comunitate creștin ortodoxă, pentru ASCOR.. ASCOR-ul se poate schimba, nu fi spectator ÎMPLICĂ-TE. ,,ASCOR este o casa mare, iar voi membrii sunteti caramizile. Aceasta casă se dărâmă dacă nu are toate caramizile adică pe tine”…nu fi indiferent intr-o lume superficială împlica-te fi ASCOR-ist.

           Ca să fi ASCORIST este foarte simplu trebuie doar să completezi un formular cu datele tale de contact, să fi student creștin ortodox, să ai o ținută decentă, să-ţi pese de lumea în care trăieşti. E foarte simplu te așteptăm cu drag.

    Vicepreședinte:

Sava Flavius Sebastian

Apel la normalitate!!!

Apel la normalitate

Membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, întruniţi la Consfătuirea Naţională de la Chişinău din data de 27 martie 2010, adresează românilor de pe ambele maluri ale Prutului, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea asociaţiei, mesajul hristic al credinţei în Înviere.

Credem că, după o epocă de dominaţie a principiilor materialiste şi ateiste, este foarte important ca să ne asumăm cu toţii, cu cât mai multă putere, valorile spirituale creştine. Este singura soluţie viabilă prin care societatea românească va putea răspunde actualelor provocări ale fenomenului globalizării. De aceea existenţa religiei ca disciplină obligatorie în învăţământul preuniversitar este semnul unei cerinţe fireşti a tinerilor spre adevăr şi normalitate.

Credem că vom putea renaşte ca neam dacă ne vom strădui să respectăm învăţăturile lăsate umanitaţii de către Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Creştinismul reprezintă normalitatea existenţei umane, iar viaţa întru Hristos este un îndemn continuu la iubire şi frumuseţe lăuntrică. De aceea, promovarea în societate a unor păcate precum avortul, prostituţia(cu întreaga industrie a pornografiei), consumul drogurilor, homosexualitatea, nu reprezintă nimic altceva decât o îngrădire a libertăţii persoanei umane şi o scufundare a ei în materialism.

Să nu ne întoarcem la aceeaşi viziune materialistă asupra vieţii, lipsită de valorile credinţei, cele care ne duc la o înnoire a vieţii. Alăturându-ne chemării Sfântului Sinod al Bisericii noastre,  facem un apel la unitatea românilor de pretutideni. Nu vom putea fi uniţi cu adevărat decât atunci când vom avea drept temelie a demersurilor noastre învăţătura Domnului Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat pentru a noastră mântuire.

Hristos a înviat !

Membrii Consiliului Naţional al A.S.C.O.R. şi L.T.C.O.R.

Compozitorul Gheorghe Cucu

Compozitorul Gheorghe Cucu

Adevăratul şi bogatul folclor muzical de pe Valea Tutovei, dimpreuna cu religiozitatea profundă a celor mai mulţi dintre localnici, prezenţa minunatelor bisericuţe de lemn, care sunt veritabile sinteze dintre arhitectura populară şi canoanele pe care Tradiţia Bisericii Ortodoxe le are în construirea lăcaşurilor de cult, trebuiau să aiba un ambasador în lumea spiritualităţii muzicale, care să aducă o notă de lumina şi în acest domeniu.

Viaţa pământească a marelui Gheorghe Cucu.

Unul dintre cei mai mari maeştrii ai muzicii religioase şi al prelucrărilor de folclor a văzut lumina creatoare a lui Dumnezeu la data de 11 februarie 1882, la Puieşti într-o familie numeroasă, cu nouă copii, el fiind al şaselea ivit în viaţă. Părinţii, Smaranda şi Vasile erau ţărani obişnuiţi, tatăl ocupându-se pe lângă agricultură şi cu meşteşugul semirural al ciubotanei. Nu am prea găsit mărturii despre copilăria lui Gheorghe Cucu, dar ţin să cred ca nu a fost chiar una obişnuită. Probabil s-a întimplat ceva asemănator cu ceea ce ne povesteşte Ion Creangă în legătură cu uimirea humuleştenilor când a interpretat cu vocea lină şi suava, ca a unui înger, în strană „Îngerul a strigat“. Bun înţeles că şi micuţul Gheorghe a cântat şi el în atmosfera înălţatoare a bisericii, a stârnit admiraţia sătenilor şi un cald si iubitor orgoliu părintesc.

Apropierea tânarului Gheorghe de viaţa bisericii a crescut în intensitate şi s-a permanentizat. După terminarea claselor primare urmează cursurile şcolii de cântăreţi din Bârlad unde beneficiază de îndrumările psaltului Damian Rinzescu şi ale maestrului de muzică vocală Athanasie Popoviciu, care a făcut din Gheorghe Cucu un bun notist în muzica lineară şi l-a promovat drept ajutor de dirijor. La 16 ani viitorul mare compozitor era ceea ce se numeşte de obicei un „om făcut“: avea o profesie de mare căutare, în care excela deja, mai era şi prezumtivul moştenitor al gospodărosului sau unchi Ion Butoi.

Iniţiat deja în muzica vocală bisericească, intuieşte marile virtuţi melodice ale psaltichiei, mai puţin cultivată, toate acestea şi în plus folclorul muzical au alcatuit bazele viitoarei sale cariere compoziţionale. Pleacă din Bârlad mai întâi la Brăila pentru a putea să îşi desfăşoare activitatea mult mai bine, dar aici stă doar un an ,apoi pleaca şi la Bucureşti, motivul direct al acestei noi mutări fiind desigur orizontul muzicii pe care Capitala ţării îl oferea.

Stabilirea sa în Bucureşti începe cu slujba modestă de paracliser la o bisericuţă modesta, Dobroteasa dar continuă printr-un important salt calitativ, devinind dirijor de cor la impunătoarea biserică Brezoianu din centrul Capitalei. În acelaşi timp începe studiile sistematice şi aprofundate de muzică în cadrul Conservatorului. La început se înscrie în „clasa de principii“ a profesorului George Brătianu, iar din anul următor 1900-1901, devine elevul veneratului său maestru, Dimitrie Kiriac. Colaborează pe parcurs iar studentul strălucit Gheorghe Cucu devine ajutorul la catedra al lui Dimitrie Kiriac, primind numeroase îndrumări, mai ales de contrapunct şi compoziţie, afară de cele legate de programa didactică, şi devine alaturi de maestrul său component al ascociaţiei Corale “Carmen”, unde va fi de altfel interpretată prima sa compoziţie, „Foaie verde baraboi“, o piesă folclorică din ţinuturile natale. Consacrarea sa oficială se va produce la 12 mai 1905 când Corala „Carmen“ interpretează alături de piese muzicale deja celebre „Răspunsurile liturgice“ (glas V, dupa Anton Pann) de Gheorghe Cucu. Se pare că impresionat de valoarea acestora, Dimitrie Kiriac a scris pe una dintre partituri: „elevul şi-a întrecut maestrul“.
După ce şi-a terminat Conservatorul, obţinând premiul I, pleacă la Paris pentru aprofundarea cunoştinţelor, dar deşi departe de casă, păstreaza aceeaşi legatură strânsă dintre muzica religioasă tradiţională şi cea folclorică, de fapt ceea pe care o îmbrăţişase şi până atunci. După ce trece cu succes examenul de admitere, pe baza mai vechii sale lucrări „Răspunsurile liturgice“, Gheorghe Cucu se orientează în principal spre cursurile de compoziţie

Preocupat fiind pentru muzica românească patriotică sau de sorginte folcloric, devin pentru el o permanentă componistică, probabil şi datorită dorului de ţară. Amintesc aici doar câteva din piesele compuse în această perioadă: „Stema ţării“, „Pui de lei“. ; „La noi“, „Greierele“, „Mincinosul“, „Crăciunul“, „Luceferii“ pe versuri de Geroge Cosbuc, I. Neniţescu, I.U. Soricu, Petre Dulfu, majoritatea publicate la „Casa şcoalelor“.

Armonizarea cântecelor populare pentru coruri capătă o frecvenţa tot mai mare în creaţia sa, dintre care „Sus bădiţă“, „Ursitoarea“, „Foaie verde dediţel“, „Pe ridichi de hohorină“ şi, mai ales, melodia de joc „Ţântaraşul“ un ecou muzical direct al Văii Tutovei, zona natală a compozitorului. Această piesă este foarte importantă şi pentru faptul că introduce în lumea prelucrărilor muzicale ritmul aksak, până atunci puţin studiat şi pus în valoare, atât în România cât şi în tările vecine în care este prezent.Tot din perioada pariziana, încheiată probabil în vara anului 1911, datează primele începuturi ale unei mari lucrări de teorie muzicală pe care Gheorghe Cucu şi-a propus să o scrie , ca o încununare a preocupărilor sale artistice.

La întoarcerea de pe meleaguri străine este numit în Bucuresti dirijor provizoriu al corului Mitropoliei iar din 1914 dirijor definitiv al acestei formaţii de muzică vocală, care devine cea mai prestigioasă din ţară.Gheorghe Cucu devine şi profesor la Seminarul „Nifon“, al Conservatorul de Muzică, va preda mai târziu şi la Academia de Muzică religioasă.
O caracteristică a muzicii liturgice intens cultivată de compozitor o constituie permanenta perfecţionare a creaţiilor, şlefuirea interpreţilor, melodiilor psaltice suferind modificări în ceea ce priveşte modul, ritmul şi conturul lor. Este o concepţie originală asupra muzicii, considerarea sa drept un organism viu, în continuă dezvoltare şi elevaţie calitativă. El va ajunge la un stil al cărui farmec şi originalitate, neostentative, erau în îmbinarea melodiei psaltice cu folclorul şi în felul tratării ei corale limpezi, accesibile, care era foarte expresivă, bazată pe o melodicitate duioasă a vocilor. Armonia rămâne cel mai adesea, simplu principiu gramatical – tehnic de îmbinare a vocilor şi de control sonor de ansamblu“.[1]

În legătura cu minunata piesă:„De frumuseţea fecioriei tale“,  N. Parocescu afirmă: „Sinteza bisericescului cu viziunea poetică-populară a simbolului religios face aci un pas şi mai mare, printr-un procedeu nou folosit aci pe o scară mai mică: este transformat în voce corală solistică un anumit recitativ melodic al preotului. Drama liturgică se amplifică astfel din punct de vedere al frumuseţii artistice“.[2] De altfel, această tema va fi cultivată în continuare şi de piesa „Nu pricep, Curata”

Gheorghe Cucu desfăşoară în paralele cu activitatea de compozitor şi dirijor o amplă activitate didactică, formând noi generaţii de interpreţi.

Sfârşitul său nefast s-a datorat unei boli fatale a ficatului, ciroză. Ultimele luni de viaţă ne sunt cunoscute din intensa corespondenţă purtată cu George Breazul, tot acesta fiind cel care consemnează şi momentul înhumării: „înmormântarea lui bietul Cucu. Lume puţină. Câţi şi-or fi dat seama cât pierde muzica românească prin moartea lui?“[3]
„Cu moartea lui Cucu muzica romanească pierde floarea de azi cea mai expresiva din holdele cântecului popular. Căci prin modestul dirijor al corului Sfintei Patriarhii, muzica corală şi vocală românească atinsese o înalţime neobişnuită. Prin economia şi măiestria de mijloace, care dau atâta transparenţă compoziţiilor sale, Cucu a creat coralul în stil românesc, l-a păstrat, în contrapunctul şi modalitaţile armonice, fermecatoarea fragezime a întorsăturilor de vers, de horă şi doină. Înaintea lui a fost Kiriac. La audiţia corurilor lui Cucu,ne putem da însă seama că elevul a depăşit pe maestru, rămas pe o treaptă de încercări, nedesprins cu totul de influenţele muzicii apusene. Prin împărţirea vocilor, ca şi în neîntrecutul duet din „Minia“, purtat de vocile reale ale corului, care se împletesc prin coloratura melodiei şi întorsătura ei specific ţărănească, muzica lui Cucu s-a ridicat la o poezie şi o putere de evocare a doinei româneşti, necunoscute înaintea lui. Se poate spune că opera corală a lui Cucu e cea mai frumoasă cucerire a geniului muzical romanesc în ultimii zece ani. E adevărat că nu se face primavară cu o singură floare şi nici cu un cor muzica unui popor. Lui Cucu nici nu i s-a decernat premiul Enescu, destinat numai compoziţiilor orchestrale. Cu toate acestea, compoziţiile corale ale lui Cucu fac mai mult decât simfoniile, operele şi baletele celor mai mulţi confraţi contemporani şi din cei mai vestiţi.”[4]

Astfel a scris Gheorghe Cucu o filă importantă din istoria muzicii româneşti, rămânând un bun exemplu de urmat pentru cei ce iubesc din tot sufletul muzica adevărată şi de calitate.

Urdaş Bogdan Laurenţiu

ASCOR Alba Iulia

Teologie Pastorală anul II


[1]Marţian Negrea, Tratat de armonie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1958

[2] Nicolae Parocescu, Activitatea marelui compozitor Gheorghe Cucu, în Lucrări de muzicologie, vol.V, Conservatorul de Muzică „Ghe.Dima”, Cluj-Napoca, 1969

[3] George Breazul, Pagini din istoria muzicii româneşti, Editura Muzicală, Bucureşti, 1971

[4] Idem

 

2 % pentru ASCOR Alba Iulia

CERERE PRIVIND DESTINAŢIA SUMEI REPREZENTÂND

Număr de operator de date cu                                 PÂNĂ LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL

caracter personal – 1067

  1. A. DATE DE IDENTIFICARE ALE CONTRIBUABILULUI

Nume                                     Iniţiala                   Prenume                                                               Cod numeric personal /Număr de

tatălui                                                                                                  identificare fiscal

Judeţ                                                       Sector                                                   Localitate

Strada                                                                                  Nr.          Bloc        Scara                      Etaj         Ap.

Cod poştal Telefon Fax E-mail

B.   DESTINAŢIA SUMEI REPREZENTÂND PÂNĂ LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL PENTRU

SPONSORIZAREA UNEI ENTITĂŢI NONPROFIT, POTRIVIT DISPOZIŢIILOR ART.57 ALIN.(4) DIN LEGEA NR.571/2003

-lei –

Suma

Denumire entitate nonprofit                      Cod de identificare fiscală al                                             Cont bancar (IBAN)

entităţii nonprofit

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Alba Iulia 8468920 RO36 RNCB 0003 0352 1824 0002  sucursala BCR Alba Iulia

Sub sancţiunile aplicate faptei de fals în acte publice, declar că datele înscrise în acest formular sunt corecte şi complete.

Data …………………………………                                                Semnătură contribuabil……………………….

Loc rezervat organului fiscal

Nr. înregistrare………………………….

Data……………………………………

NOTĂ: Cererea se completează de contribuabilii care realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor şi care optează pentru

virarea unei sume reprezentând 2% din impozitul anual, conform art.57 alin.(4) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu

modificările şi completările ulterioare, pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit care se înfiinţează şi funcţionează potrivit legii.

Cod 14.13.04.13

Întâmpinarea Domnului – întâmpinarea Postului…

Întâmpinarea Domnului – întâmpinarea Postului…


Au trecut deja 40 de zile , o cifră plină de simbolism, de când Biserica drept-măritoare a prăznuit Naşterea lui Hristos, „Mesia cel mult dorit din veacuri îndepărtate” şi încă în inimile noastre mai sună ecouri de colinde şi de cântări de prăznuire închinate Celui ce pentru noi S-a făcut om desăvârşit.

După ce cu toţi am fost părtaşi Naşterii, Tăierii Împrejur li Botezului lui Hristos, Biserica ne cheamă din nou la prăznuire, motivul acesteia fiind aducerea dumnezeiescului Prunc Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi închinat Locului celui Sfânt.

Potrivit Legii mozaice, orice prunc născut era adus la Templu, împreună cu mama sa, pentru a aduce jertfă Domnului: „un miel de un am pentru arderea de tot şi un pui de porumbel sau o turturea pentru jertfa de ispăşire”.(Levitic 2,6) Hristos se aducea pe sine ca jertfă, El însuşi fiind Mielul, Cel care avea să ridice păcatul lumii şi a venit să izbăvească lumea „de rău şi de păcat”.

Întreaga secvenţă a venirii lui Iisus la Templu, ne-o înfăţişează Sfântul Evanghelist Luca în capitolul II al Evangheliei sale. Hristos este întâmpinat de preotul Templului „dreptul şi temătorul „ de Dumnezeu, Simeon, căruia i se făgăduise de către Duhul Sfânt „ că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristos Domnul”(Luca 2,26). De la dreptul Simeon, ne rămas frumoasa rugăciune „Acum slobozeşte…” care se cântă la fiecare Vecernie. Biserica l-a numit pe bătrânul Simeon „Theodohos” care se tâlcuieşte „primitorul de Dumnezeu”.

În tradiţia poporului român această frumoasă sărbătoare împărătească, mai este numită şi „Stretenie” şi este rânduită a fi al patrulea Praznic Împărătesc din cursul unui an liturgic. Dacă ne uităm cu atenţie în istoria universală, sau în istoria creştinismului, găsim amintită despre Întâmpinarea Domnului pentru prima  oară în jurnalul de călătorie al perginei Egaria (sec IV), apoi Sfântul Chiril al Ierusalimului(+386) alcătuieşte un frumos panegiric, care se păstrează până azi.

Anul acesta, Praznicul Întâmpinării Domnului are două semnificaţii şi anume cea propriu-zisă când îl vedem pe Hristos prunc fiind adus la Templu spre închinare şi a doua semnificaţie este apropierea, întâmpinarea Postului Mare.

Dacă am sta să medităm puţin la marile Praznice şi Sărbători ale unui an bisericesc, am putea vedea o simetrie şi o înlănţuire foarte bine definită şi anume: dacă istoria mântuirii neamului creştinesc a început cu Naşterea lui Hristos în Betleemul Iudeii, vedem că după 40 de zile Hristos este întâmpinat pe Scările Templului din Ierusalim de dreptul Simeon, apoi timp de alte 40 de zile ne pregătim ca prin post, rugăciune şi fapte bune, să străbatem alături de Hristos calea anevoioasă a Postului celui Mare, care la sfârşitul ei, ne va aduce daruri şi bucuri duhovniceşti prin marele şi luminosul Praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos, iar după ce ne bucurăm alături de Sfinţii Apostoli, de femeile mironosiţe şi de ceilalţi martori ai Învierii, la un interval de 40 de zile îl vedem pe Hristos cum se suie la ceruri, de unde se pogorâse.

Acum în mintea fiecăruia apare întrebarea de ce 40 de zile? Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărului 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi următoarele:

–         cele patruzeci de zile ale potopului (Facere 7,4 12, 17; 8,6);

–         cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai  înainte de a primii Tablele Legii (Ieşire 24, 18; Deuteronom 9,9, 11, 18, 25; 10,10)

– cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre (Numeri 13, 26);

– cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Horeb (III Regi 19, 8);

– cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi (Iona 3, 4);

Şi în Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile:

– cele patruzeci de zile de la Naştere până la Întâmpinarea Domnului.

– cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2);

– cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături (Fapte 1, 3).

– un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu (Deuteronom 2, 7; 29, 5-6).

În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria duhovnicească a cărei destinaţie sunt Paştile – „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“. Această călătorie îşi are raţiunea cea mai adâncă în faptul că, între Păresimi şi Paşti există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă numai o înţelegere exactă şi duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii firii noastre şi a imposibilităţii de a trăi statornic, ne risipim şi uităm prea repede că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este, de fapt, singurul lucru care dă sens şi umple de frumuseţe viaţa noastră. De aceea, Biserica Ortodoxă, prin tradiţiile ei liturgice solide şi autentice, prin slujbele şi timpurile liturgice bine determinate, caută să ne ajute să redescoperim şi să dorim în mod sincer viaţa cea nouă şi adevărată, pe care noi cu atâta uşurinţă o risipim şi o trecem cu vederea, adică pe Hristos – „Paştile cele mari şi preasfinţite“, cu Care ne vom împărtăşi mai deplin „în ziua cea neînserată a Împărăţiei“ Sale.

Argumentul cel mai convingător şi cel mai bun, este Însuşi Mântuitorul care a postit şi ne-a arătat şi modul cum trebuie să postim: ,,când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc…tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns şi Tatăl tău Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie.”(Matei 6,16-18).

Aşadar să ne străduim pe cât ne stă în putinţă şi să postim urmând porunca dumnezeiască, să ne rugăm, să facem cele bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor şi cu suflet curat să păşim pe fiecare scara care duce la Învierea lui Hristos!

Student: Urdaş Bogdan Laurenţiu

Teologie Pastorală II

ASCOR Alba Iulia

În marginea râului…

Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza este un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se fac pregătiri speciale. Boboteaza şi Sfântul Ioan, sărbatorite pe 6, respectiv 7 ianuarie, încheie timpul magic al sărbătoririi naşterii fizice (Crăciunul) şi spirituale (Botezul) a Mântuitorului, aceasta din urma fiind prima dintre cele trei mari  Sfinte Taine ale Bisericii.

Cuvântul “Botez”, sau “a Boteza” provine din limba greaca “βαπτισμα ,-ειν” şi semnifica o afundare, o acţiune sau un rit de purificare. Dacă luăm aminte şi citim cu atenţie filele Noului Testament putem observa faptul ca exista 3 feluri de botez. Primul este „Botezul lui Ioan”(Fapte 1,22;18, 25) sau, cum mai este numit, „botezul pocăinţei”(Marcu 1,4; Fapte13,24; 19,4),pentru că el îi îndemna şi îi chema la pocăinţă pe cei ce veneau să se boteze, pregătindu-i pentru primirea lui Hristos. Al doilea botez,  numit „Botezul lui Hristos”,este cel cu care a fost botezat Hristos de Sfântul Ioan Botezătorul, dar acest botez nu a fost făcut spre iertarea păcatelor, fiindcă El nu a avut păcatul strămoşesc, „Care nu din sânge, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu S-a născut.”(Ioan 1,13);ci după cum ne spune si Sf. Ioan Gură de Aur : „Hristos S-a botezat ca să plinească <<toată dreptatea>> (Matei 3,15), adică după cum S-a tăiat împrejur , a adus jertfa poruncită de Legea lui Moise , a păzit sâmbetele şi a ţinut sărbătorile iudaice, tot aşa a adăugat la acestea şi faptul de a Se supune Proorocului şi Înainte Mergătorului Ioan. În cele din urma mai auzim spunându-se de unii creştini rătăciţi de la dreapta credinţă, că ar mai exista un „botez al cuvântului.”, care înţeleg insa greşit expresia „baia apei prin cuvânt”(Efeseni.5,26) , adică prin învăţătura Evangheliei.

Praznicul Botezului Domnului mai este cunoscut îndeobşte şi sub numele de Teofanie, adică Arătarea Domnului sau Epifanie,  Descoperirea Cuvântului Întrupat. Această sărbătoare ni-L descoperă pe Mântuitorul în deplinătatea maturităţii Sale, cerând să fie botezat de Ioan. Dar ce este mai important ,este faptul că Ioan ni-L arată pe Acesta ca pe Unul din Sfânta Treime „plin de har şi adevăr”(Ioan 1,14) şi care ne este mărturisit însuşi de Dumnezeul Tatăl din cer prin cuvintele „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care bine am voit”(Matei 3,17)
Poate  ne întrebăm sau ne-am gândit de ce toţi cei 4 Evanghelişti relatează momentul venirii la Râul Iordan al Mîntuitorului şi mai apoi Botezul Său; răspunsul este unul foarte simplu. Faptul că toţi cei 4 Evanghelişti ne relatează momentul Botezului ne duce la concluzia că acestia se aflau acolo, în apropierea râului şi, posibil, ei erau ucenici ai Sfântului Ioan.

Prin Botezul Domnului putem vedea o manifestare clară a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi: Fiul Se botează în apa Iordanului de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară asupra Lui în chip de porumbel, iar Tatăl din cer Îl mărturiseşte ca fiind Fiu al Său.

Acest botez cu care a fost botezat Hristos a devenit şi botezul creştin,o Taină,

un botez al Sfintei Treimi, deoarece numai prin acesta vom putea sa intram în Împăraţia cerurilor. Mântuitorul Hristos a instituit acest nou botez ca Taină, care avea să fie dătător de har şi iertare de păcate, înainte de Înălţarea Sa la cer pentru că îşi trăgea harul şi puterea iertătoare din sângele jertfei Lui pe Cruce.

La Bobotează cerurile se deschid din nou, precum la Naşterea Domnului, însă acum îngerii nu mai coboara, ci din cer se coboara Însuşi Dumnezeu, Unul în Sfânta Treime.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia sa la acest praznic ,scoate în evidenţă aceste trei feluri de botez: botezul iudaic, care avea un caracter ritual, botezul lui Ioan, prin care oamenii erau chemaţi la pocăinţă, pentru că „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor”(Matei 3,2) şi botezul creştin, care ne  izbăveşte de păcat, prin curăţirea sufletului şi primirea merindelor Duhului Sfânt, împărtăşind harul şi darurile Sfântului Duh celui ce îl primeşte.

Sf. Ambrozie cel Mare ne arată faptul că: „Hristos S-a supus botezului şi pentru a ne da pildă de a ne boteza, dându-ne astfel putinţa de a renaşte prin apă şi prin Duh şi de a intra în Împărăţia Cerurilor.”

Botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi ,dar de asemenea şi o restabilire şi o reînnoire a omului,întreaga fire apropiindu-se de Dumnezeu,de Izvorul vieţii divine si ridicându-se împotriva păcatului strămoşesc.

În încheiere să cântăm şi noi alături de cântăreţii bisericeşti troparul Sfinţirii Aghiasmei Mari care spune atât de frumos: „Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Cel ce S-a arătat.

Urdaş Bogdan Laurenţiu  ASCOR Alba Iulia

COLINDELE ŞI OBICEIURILE DE CRĂCIUN – PAŞII CĂTRE DUMNEZEU

 

Poate fiecare dintre noi atunci când ne apropiem de Crăciun şi păşim în Postul Naşterii Domnului ni se iveşte în minte o întrebare simplă, dar care ascunde o întreagă poveste: când şi cum au ajuns la noi colindele? Sau cine le-a compus? Probabil că un răspuns concret nu vom afla niciodată,dar totuşi rămânem împăcaţi că ştim faptul că ele au apărut din adâncul istoriei românilor. Ele datează din vremea când poporul român, primea pe tărâmul Dobrogei pe Sf. Ap Andrei şi Filip, cei care au adus în aceste ţinuturi cuvintele Evangheliei lui Hristos şi totodată creştinismul. De atunci colindele au răsunat din an în an prin glasurile cristaline ale copiilor si ale color adulţi, rămânând mereu veşnice şi pline de acelaşi farmec al Naşterii Mântuitorului.

Colindele sunt nişte mărturisirii al credinţei în Hristos Iisus cel care a venit pe pământ să se întrupeze din Fecioara Maria şi să se facă om desăvârşit.

Obiceiurile de iarna, colindele toate aceasta ne bucura şi parcă ne fac să lăsăm deoparte atâtea griji şi să fim mai buni, mai apropiaţi unii de alţii. Glasul blând la colindătorilor ne trezeşte în fiecare an nostalgii deosebite şi apare aici întrebarea : oare de ce se întâmplă acest lucru acum? Şi răspunsul este unul simplu, nostalgiile pe care le simţim şi trăim sunt nostalgii ale purităţii, ale curăţiei sufletului unui copil cu ochi senini,de ce nu nostalgii ale copilăriei când înţelegem totul şi când avem impresia că ştim totul.

Bucuria colindelor ne aminteşte de anii copilăriei, când totul era minunat, nu simţeam frigul de afară când din casă în casă vesteam Naşterea Pruncului Iisus în ieslea Bettleemului, deoarece aveam în suflete căldură şi bucurie. Dacă privim ochii mici ai copiilor care colindă şi ascultăm vocile lor, nu se poate să nu fim impresionaţi şi mişcaţi de ceea ce fac, de dragostea cu care aşteaptă momentul să poată spune tuturor că pe pământ s-a născut Mântuitorul lumii. Ei sunt convinşi că au înţeles tot ceea ce spun prin versurile colindelor, nu încearcă să se adâncească prea mult în explicaţii aşa cum facem noi adulţii.

Nici un popor nu a învăluit cu atâta poezie mistică Naşterea Mântuitorului,ca poporul român. Faptul se datorează în aceeaşi măsură religiozităţi profunde a sufletului românesc, cât şi caracterul pastoral al vieţii lui.

Respiraţia îngheţată a nopţii, licărul diamantiu al zăpezii, fuioarele de fulgi desfăşurate în văzduh, fiorul de sfinţenie ce vine de undeva de departe, prin veacuri şi care trece din casă în casă, din suflet în suflet, toate acestea ,unite cu taina credinţei, au contribuit şi continuă să dea şi astăzi colindelor acea atmosferă aproape mistică, cele este proprie acestor sărbători minunate.

Să primim cu toţii colindătorii şi să fim noi înşine transmiţători de colinde şi obiceiuri străbune, să vestim tuturor că „Mesia S-a născut” şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca toţi creştinii din lume să aibă un Crăciun binecuvântat, cu pace şi linişte sufletească.

Urdaş Bogdan Laurenţiu

Teologie Pastorală ,anul II