Compozitorul Gheorghe Cucu
Adevăratul şi bogatul folclor muzical de pe Valea Tutovei, dimpreuna cu religiozitatea profundă a celor mai mulţi dintre localnici, prezenţa minunatelor bisericuţe de lemn, care sunt veritabile sinteze dintre arhitectura populară şi canoanele pe care Tradiţia Bisericii Ortodoxe le are în construirea lăcaşurilor de cult, trebuiau să aiba un ambasador în lumea spiritualităţii muzicale, care să aducă o notă de lumina şi în acest domeniu.
Viaţa pământească a marelui Gheorghe Cucu.
Unul dintre cei mai mari maeştrii ai muzicii religioase şi al prelucrărilor de folclor a văzut lumina creatoare a lui Dumnezeu la data de 11 februarie 1882, la Puieşti într-o familie numeroasă, cu nouă copii, el fiind al şaselea ivit în viaţă. Părinţii, Smaranda şi Vasile erau ţărani obişnuiţi, tatăl ocupându-se pe lângă agricultură şi cu meşteşugul semirural al ciubotanei. Nu am prea găsit mărturii despre copilăria lui Gheorghe Cucu, dar ţin să cred ca nu a fost chiar una obişnuită. Probabil s-a întimplat ceva asemănator cu ceea ce ne povesteşte Ion Creangă în legătură cu uimirea humuleştenilor când a interpretat cu vocea lină şi suava, ca a unui înger, în strană „Îngerul a strigat“. Bun înţeles că şi micuţul Gheorghe a cântat şi el în atmosfera înălţatoare a bisericii, a stârnit admiraţia sătenilor şi un cald si iubitor orgoliu părintesc.
Apropierea tânarului Gheorghe de viaţa bisericii a crescut în intensitate şi s-a permanentizat. După terminarea claselor primare urmează cursurile şcolii de cântăreţi din Bârlad unde beneficiază de îndrumările psaltului Damian Rinzescu şi ale maestrului de muzică vocală Athanasie Popoviciu, care a făcut din Gheorghe Cucu un bun notist în muzica lineară şi l-a promovat drept ajutor de dirijor. La 16 ani viitorul mare compozitor era ceea ce se numeşte de obicei un „om făcut“: avea o profesie de mare căutare, în care excela deja, mai era şi prezumtivul moştenitor al gospodărosului sau unchi Ion Butoi.
Iniţiat deja în muzica vocală bisericească, intuieşte marile virtuţi melodice ale psaltichiei, mai puţin cultivată, toate acestea şi în plus folclorul muzical au alcatuit bazele viitoarei sale cariere compoziţionale. Pleacă din Bârlad mai întâi la Brăila pentru a putea să îşi desfăşoare activitatea mult mai bine, dar aici stă doar un an ,apoi pleaca şi la Bucureşti, motivul direct al acestei noi mutări fiind desigur orizontul muzicii pe care Capitala ţării îl oferea.
Stabilirea sa în Bucureşti începe cu slujba modestă de paracliser la o bisericuţă modesta, Dobroteasa dar continuă printr-un important salt calitativ, devinind dirijor de cor la impunătoarea biserică Brezoianu din centrul Capitalei. În acelaşi timp începe studiile sistematice şi aprofundate de muzică în cadrul Conservatorului. La început se înscrie în „clasa de principii“ a profesorului George Brătianu, iar din anul următor 1900-1901, devine elevul veneratului său maestru, Dimitrie Kiriac. Colaborează pe parcurs iar studentul strălucit Gheorghe Cucu devine ajutorul la catedra al lui Dimitrie Kiriac, primind numeroase îndrumări, mai ales de contrapunct şi compoziţie, afară de cele legate de programa didactică, şi devine alaturi de maestrul său component al ascociaţiei Corale “Carmen”, unde va fi de altfel interpretată prima sa compoziţie, „Foaie verde baraboi“, o piesă folclorică din ţinuturile natale. Consacrarea sa oficială se va produce la 12 mai 1905 când Corala „Carmen“ interpretează alături de piese muzicale deja celebre „Răspunsurile liturgice“ (glas V, dupa Anton Pann) de Gheorghe Cucu. Se pare că impresionat de valoarea acestora, Dimitrie Kiriac a scris pe una dintre partituri: „elevul şi-a întrecut maestrul“.
După ce şi-a terminat Conservatorul, obţinând premiul I, pleacă la Paris pentru aprofundarea cunoştinţelor, dar deşi departe de casă, păstreaza aceeaşi legatură strânsă dintre muzica religioasă tradiţională şi cea folclorică, de fapt ceea pe care o îmbrăţişase şi până atunci. După ce trece cu succes examenul de admitere, pe baza mai vechii sale lucrări „Răspunsurile liturgice“, Gheorghe Cucu se orientează în principal spre cursurile de compoziţie
Preocupat fiind pentru muzica românească patriotică sau de sorginte folcloric, devin pentru el o permanentă componistică, probabil şi datorită dorului de ţară. Amintesc aici doar câteva din piesele compuse în această perioadă: „Stema ţării“, „Pui de lei“. ; „La noi“, „Greierele“, „Mincinosul“, „Crăciunul“, „Luceferii“ pe versuri de Geroge Cosbuc, I. Neniţescu, I.U. Soricu, Petre Dulfu, majoritatea publicate la „Casa şcoalelor“.
Armonizarea cântecelor populare pentru coruri capătă o frecvenţa tot mai mare în creaţia sa, dintre care „Sus bădiţă“, „Ursitoarea“, „Foaie verde dediţel“, „Pe ridichi de hohorină“ şi, mai ales, melodia de joc „Ţântaraşul“ un ecou muzical direct al Văii Tutovei, zona natală a compozitorului. Această piesă este foarte importantă şi pentru faptul că introduce în lumea prelucrărilor muzicale ritmul aksak, până atunci puţin studiat şi pus în valoare, atât în România cât şi în tările vecine în care este prezent.Tot din perioada pariziana, încheiată probabil în vara anului 1911, datează primele începuturi ale unei mari lucrări de teorie muzicală pe care Gheorghe Cucu şi-a propus să o scrie , ca o încununare a preocupărilor sale artistice.
La întoarcerea de pe meleaguri străine este numit în Bucuresti dirijor provizoriu al corului Mitropoliei iar din 1914 dirijor definitiv al acestei formaţii de muzică vocală, care devine cea mai prestigioasă din ţară.Gheorghe Cucu devine şi profesor la Seminarul „Nifon“, al Conservatorul de Muzică, va preda mai târziu şi la Academia de Muzică religioasă.
O caracteristică a muzicii liturgice intens cultivată de compozitor o constituie permanenta perfecţionare a creaţiilor, şlefuirea interpreţilor, melodiilor psaltice suferind modificări în ceea ce priveşte modul, ritmul şi conturul lor. Este o concepţie originală asupra muzicii, considerarea sa drept un organism viu, în continuă dezvoltare şi elevaţie calitativă. El va ajunge la un stil al cărui farmec şi originalitate, neostentative, erau în îmbinarea melodiei psaltice cu folclorul şi în felul tratării ei corale limpezi, accesibile, care era foarte expresivă, bazată pe o melodicitate duioasă a vocilor. Armonia rămâne cel mai adesea, simplu principiu gramatical – tehnic de îmbinare a vocilor şi de control sonor de ansamblu“.[1]
În legătura cu minunata piesă:„De frumuseţea fecioriei tale“, N. Parocescu afirmă: „Sinteza bisericescului cu viziunea poetică-populară a simbolului religios face aci un pas şi mai mare, printr-un procedeu nou folosit aci pe o scară mai mică: este transformat în voce corală solistică un anumit recitativ melodic al preotului. Drama liturgică se amplifică astfel din punct de vedere al frumuseţii artistice“.[2] De altfel, această tema va fi cultivată în continuare şi de piesa „Nu pricep, Curata”
Gheorghe Cucu desfăşoară în paralele cu activitatea de compozitor şi dirijor o amplă activitate didactică, formând noi generaţii de interpreţi.
Sfârşitul său nefast s-a datorat unei boli fatale a ficatului, ciroză. Ultimele luni de viaţă ne sunt cunoscute din intensa corespondenţă purtată cu George Breazul, tot acesta fiind cel care consemnează şi momentul înhumării: „înmormântarea lui bietul Cucu. Lume puţină. Câţi şi-or fi dat seama cât pierde muzica românească prin moartea lui?“[3]
„Cu moartea lui Cucu muzica romanească pierde floarea de azi cea mai expresiva din holdele cântecului popular. Căci prin modestul dirijor al corului Sfintei Patriarhii, muzica corală şi vocală românească atinsese o înalţime neobişnuită. Prin economia şi măiestria de mijloace, care dau atâta transparenţă compoziţiilor sale, Cucu a creat coralul în stil românesc, l-a păstrat, în contrapunctul şi modalitaţile armonice, fermecatoarea fragezime a întorsăturilor de vers, de horă şi doină. Înaintea lui a fost Kiriac. La audiţia corurilor lui Cucu,ne putem da însă seama că elevul a depăşit pe maestru, rămas pe o treaptă de încercări, nedesprins cu totul de influenţele muzicii apusene. Prin împărţirea vocilor, ca şi în neîntrecutul duet din „Minia“, purtat de vocile reale ale corului, care se împletesc prin coloratura melodiei şi întorsătura ei specific ţărănească, muzica lui Cucu s-a ridicat la o poezie şi o putere de evocare a doinei româneşti, necunoscute înaintea lui. Se poate spune că opera corală a lui Cucu e cea mai frumoasă cucerire a geniului muzical romanesc în ultimii zece ani. E adevărat că nu se face primavară cu o singură floare şi nici cu un cor muzica unui popor. Lui Cucu nici nu i s-a decernat premiul Enescu, destinat numai compoziţiilor orchestrale. Cu toate acestea, compoziţiile corale ale lui Cucu fac mai mult decât simfoniile, operele şi baletele celor mai mulţi confraţi contemporani şi din cei mai vestiţi.”[4]
Astfel a scris Gheorghe Cucu o filă importantă din istoria muzicii româneşti, rămânând un bun exemplu de urmat pentru cei ce iubesc din tot sufletul muzica adevărată şi de calitate.
Urdaş Bogdan Laurenţiu
ASCOR Alba Iulia
Teologie Pastorală anul II
[1]Marţian Negrea, Tratat de armonie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1958
[2] Nicolae Parocescu, Activitatea marelui compozitor Gheorghe Cucu, în Lucrări de muzicologie, vol.V, Conservatorul de Muzică „Ghe.Dima”, Cluj-Napoca, 1969
[3] George Breazul, Pagini din istoria muzicii româneşti, Editura Muzicală, Bucureşti, 1971
[4] Idem
